Orice clipă este prielnică pentru mântuire. Tineri şi bătrâni, săraci şi bogaţi, suntem chemaţi în toată vremea să conştientizăm harul dăruit nouă în chip nevăzut la Sfântul Botez, iar această trăire conştientă a harului vine prin înfăptuirea poruncilor lui Hristos şi înseamnă a trăi în Hristos. Acest chip de vieţuire nu este unul lipsit de griji şi de învolburare; dimpotrivă, este unul al luptei, al războiului nevăzut, căci Mântuitorul Însuşi a zis: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit sa aduc pacea, ci sabia” (Mt. 10, 34). Cei care şi-au pus propria lor viaţă pentru păzirea poruncilor lui Hristos au fost Sfinţii Mucenici. Ei au fost jertje pe altarul iubirii lui Hristos pentru înnoirea duhovnicească a omenirii.
În ceata Mucenicilor strălucesc Sfinţii şi Slăviţii Patruzeci de Mucenici. Aceştia au suferit martiriul pentru Hristos în timpul împăratului roman Liciniu (308-324) în localitatea Sevastia / Sebastia din Armenia. Au fost aruncaţi într-un lac pentru ca să îngheţe în noaptea geroasă a zilei de 9 martie a anului 320, iar apoi au fost arşi de vii într-un cuptor aflat în acele locuri. Creştinii au arătat o evlavie deosebită acestor Sfinţi Mucenici, istoricul Sozomen (sec. V) spunându-ne că în timpul patriarhului Proclu (434-446) o femeie din Constantinopol adăpostea în casa ei, cu mare evlavie, moaştele celor Patruzeci de Mucenici. Totodată, data de 9 martie a fost din primele veacuri consfinţită de Biserică drept zi de pomenire a acestor bravi mucenici, aşa cum aflăm din Sinaxarul constantinopolitan, din Bibliotheca haghiographica Graeca sau din Martirologiul ieronimian.
Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei aduce un prinos de cinstire Sfinţilor Patruzeci de Mucenici editând în condiţii grafice deosebite Viaţa şi Acatistul compus în cinstea lor. Citind relatarea martirului acestor prieteni ai lui Hristos vom vedea că nimic nu i-a despărţit de Hristos pe aceşti casnici ai lăcaşelor dumnezeieşti: nici funcţiile militare, nici bogăţiile promise, nici spaima chinurilor şi cu atât mai mult, nici durerea sau suferinţa. Ei au rămas uniţi în martiriul lor şi vitejia pe care o arătau pe câmpul de luptă a fost convertită în vitejia pentru mărturisirea Învierii lui Hristos şi a chemării Sale la pocăinţă şi pentru mărturisirea adevăratului Dumnezeu: „Precum cu un suflet şi cu un gând am vieţuit, aşa şi mucenicia să o săvârşim împreună; şi precum am plăcut împăratului celui muritor, aşa şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi iubiţi şi să-I cântăm” (Condacul al 4-lea). Să ne rugăm Sfinţilor Patruzeci de Mucenici să ne întărească în aceste vremuri în care credinţa noastră slăbeşte sub povara indiferenţei şi a cerbiciei generalizate faţă de poruncile Bisericii. Să ne rugăm chemând în ajutor numele lor: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.
Fiindcă „Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veac este acelaşi” (Evr. 13, 8), chemarea Sa la luarea Crucii este mereu actuală. Într-unul din cele mai vechi documente martirice care au ajuns până la noi, Testamentul celor Patruzeci de Mucenici stă scris: „Timpul acesta este folositor celor care vor să se mântuiască, oferind prilejul potrivit pentru pocăinţă, pentru practiarea adevăratei vieţuiri a celor care nu amână nimic pentru viitor. Căci schimbarea vieţii este neprevăzută. Şi chiar de ai cunoaşte-o, vezi ceea ce este de folos şi arată în modul acesta curăţia credinţei, pentru ca prin aceasta să ştergi urma păcatelor săvârşite înainte ”.
Viaţa Sfinţilor 40 de Mucenici
Luna martie, în 9 zile: pomenirea Sfinţilor 40 de Mucenici care au mărturisit în cetatea Sevastiei († 320)
Sfinţii 40 de Mucenici au trăit în vremea crudului împărat Licinius (308-324). Erau din neamuri diferite, însă toţi erau soldaţi creştini, făcând parte din Legio XII Fulminata, care staţiona la Melitene, în Armenia.
Pentru că au refuzat să jertfească idolilor, mărturisind credinţa în Hristos, au fost aduşi la cercetare în faţa conducătorului garnizoanei din Capadocia, păgânul Agricola: „Cum v-aţi arătat ascultători către mai marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor”.
Kyrion, căpetenia celor 40, a răspuns: „Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi pentru împăratul pământesc, tot aşa vom lupta şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”.
Au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele, în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi, au fost închişi în temniţă, ca să se răzgândească. Cu aceeaşi nestrămutată credinţă, ostaşii creştini au mărturisit pe Hristos, chemându-L fierbinte în rugăciune, să-i întărească în credinţa cea adevărată.
Dacă aceste pedepse s-au dovedit zadarnice, căpeteniile păgâne au poruncit să fie dezbrăcaţi şi aruncaţi în apele unui lac din apropierea Sevastiei. Era iarnă şi peste noapte apa lacului a îngheţat, iar pe maluri au fost puşi păzitori, ca nimeni să nu fugă. Unul din ostaşi, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea, dar ieşind din lacul îngheţat şi intrând în baia caldă, a murit de îndată.
După o noapte întreagă petrecută în lacul îngheţat, Mucenicii erau încă vii şi se rugau. Temnicerul Aglae i-a văzut pe Sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei. Un tainic îndemn l-a făcut să mărturisească: „Şi eu sunt creştin”. A intrat şi el în apa îngheţată, întregind ceata celor 40 de Mucenici.
Când s-a făcut ziuă, au fost scoşi din apă şi li s-au zdrobit fluierele picioarelor, iar sfintele lor trupuri au fost încărcate în căruţe, spre a fi duse spre ţărmul unui râu din apropiere. Meliton, cel mai tânăr dintre Mucenici, mai sufla încă. Tiranii l-au lăsat să trăiască, însă mama lui, care fusese martoră la patimile Sfinţilor, se temea acum ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-l facă nevrednic pe fiul ei de cinstea celorlalţi Martiri.
De aceea, înăbuşindu-şi durerea din suflet, mama a ridicat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile Sfinţilor, socotind că numai atunci fiul ei va fi viu cu adevărat, când îl va vedea şi pe el mort şi părăsit, împreună cu ceilalţi. După ce şi-a dat duhul, trupul celui mai tânăr martir a fost pus alături de trupurile fraţilor săi de arme şi credinţă, pentru că împreună au dobândit cununa sfinţeniei.
Era ziua de 9 martie a anului 320, iar numele celor 40 de Mucenici ai lui Hristos sunt acestea: Kyrion, Candidus, Domnus, Hesychius, Heraclie, Smaragdus, Evnoicus, Valens, Claudiu, Priscus, Vivian, Teodul, Valeriu, Philoctemon, Severian, Chudion, Aglae, Alexandru, Ilie, Gorgonius, Teofil, Dometian, Gaius, Leontie, Atanasie, Chiril, Nicolae, Sacerdon, Ecdicius, Acacius, Lisimah, Flaviu, Meletie, Aggias, Sisinnius, Aelian, Xanthius, Ioan, Eutihie şi Meliton.
Chinuitorii au ars trupurile Sfinţilor şi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, acestea s-au strâns laolaltă într-o surpătură, de unde, fiind scoase de mâinile creştinilor, au fost aduse la loc de cinstire, în localitatea Sarim, de lângă oraşul Zela, din Armenia.
S-a împlinit astfel dorinţa Sfinţilor, exprimată în Testamentul lor: „Chiar dacă noi toţi suntem din localităţi diferite, ne-am ales, însă, un singur şi acelaşi loc de odihnă. Deoarece împreună am dat aceeaşi luptă, ne-am hotârăt să avem împreună acelaşi loc de odihnă, în locul spus mai înainte”. Totodată, Sfinţii 40 de Mucenici sunt o icoană a unităţii în Hristos, fiindcă în acelaşi Testament se roagă ca nimeni să nu ia vreo părticică din osemintele lor, „încercând să ne despartă unii de alţii, pe noi cei pe care Sfântul nostru Mântuitor ne-a unit în credinţă, prin harul şi pronia Sa”.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte şi pe noi. Amin.
